The Bistrița Valley (Valea Bistriței) este una dintre cele mai pitorești broșuri foto despre această zonă a României bogată în pădure, meșteșuguri și folclor. Publicată de Editura în Limbi Străine în anul 1957, broșura a apărut cu câteva luni după ce a fost înființată la București Asociației Artiștilor Fotografi din România.
Aproape 100 de fotografii alb negru surprind viața de zi cu zi a comunității și principalul meșteșug din zonă – prelucrarea lemnului – plutăritul, exploatarea arborilor din munte, transformarea buștenilor în cherestea, țapinari la muncă, industria celulozei.
Textul aparține lui Eusebiu Camilar, iar fotografiile G Vulpaș, E Iarovici, F Kaufman, N Bogdan. Primele 15 pagini sunt dedicate poveștilor și legendelor zonei. Am ales să fac o traducere a primului capitol din cele cinci, care vorbește despre trădare, curaj, dragoste și credință. Valori care s-au diluat mult în ultimii ani.
***
De îndată ce Visarion Cimbru a simţit că Bistriţa devine tulbure, a desfăcut părâma şi plutele au început să plutească una câte una în aval, lăsând Dorna Arinului din ce în ce mai departe. Un nor mare s-a ridicat de pe crestele munților, dezvăluind Rarăul în toată splendoarea lui.
Pietrele Doamnei au apărut ca o cetate neagră a umbrei. La baza lor se întinde platoul măreț al Giumalăului. Călătoream prin cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut vreodată. Am ajuns curând în sălbăticia Pietrosului, iar bătrânul Visarion Cimbru a început să toarcă povești.
Prima poveste pe care a spus-o a fost despre Pintea Viteazul, faimosul haiduc al acestor părți. El este menționat în multe cântece. Era tânăr și înarmat cu pumnale redutabile. După un raid în fruntea trupei sale, obișnuia să se retragă din munți. Acolo avea să înceapă sărbătoarea. Bătrânii cântau la corzi; haiducii, îmbrăcați în hainele lor de piele de oaie, încingeau hora în jurul focului noaptea, așa cum este descris în cântec:
„Pe jar se prăjește bivolul,
Pintea a început dansul
Cu haiducii săi îmbrăcați în piele de oaie
Râul curge, vântul bate puternic
Pământul răsună de bătaie de picioare”
Mai târziu, unul dintre haiducii curajoși îl întreabă:
„Pintea, unde este pământul tău natal?”
„Sus râu, sus pe Bistrița”
„Și unde ai luat prima dată sabia-n mână?”
„În Maramureș, sus pe Bistrița”
Dintr-o dată Pintea se ridică în capul oaselor și după el încep și haiducii să cânte în jurul focului
„Vântul vuiește printre copaci
De ce sună cornul de munte?
„Suflă, Pintea și iar suflă
Căci tătarii coboară pe pământul nostru”.
„Puneți zalele
Țineți hățurile
Otrăviți săgețile
Apucați săbiile
Războinici curajoși și strălucitori
Vulturi din vârf de munte”
Dar Pietrosul și poveștile lui sunt lăsate în urmă, în cețurile depărtărilor. Plutașii preiau cârmele; se apropie locuri periculoase. Pe măsură ce zorii devin mai strălucitori, valurile Bistriței se transformă în aur, scânteie ca păstrăvul sclipitor, reflectând strălucirea de culoarea toamnei ruginie – așa cum au făcut-o deja de milioane de ori înfruntând apele tulburi. Frunzele au căzut şi au putrezit, dar, după o vorbă din popor, rugina lor aurie se va reflecta mereu în Bistriţa. Pe măsură ce plutele își continuă drumul, ucenicii plutași împânzesc cazanele aurii, care parca se aprind ca un foc învolburat sub plutele care se pregătesc de popas la Vadul lui Holobîcă.
O poveste fantastică și dramatică este legată de Vadul lui Holobîcă. Este o legendă despre un turc pe nume Ali-Alioșman care era stăpân peste munți și peste plute.
Unul dintre cei mai buni plutași din acele părți era un om cunoscut sub numele de Holobîcă. Avea o iubită pe nume Lina, râvnită de Ali-Alioşman care o tânjea din adâncul inimii. Ochii ei îl bântuiau oriunde mergea, ca două stele.
Astfel, Ali a așteptat și a tânjit după această femeie luni și ani, până când dragostea lui s-a transformat în ură. Așa că a hotărât să-l omoare pe Holobîcă. Se gândea el că Lina ar înceta să se mai gândească la bărbat.
Într-o seară, Holobîcă se întorcea prin pădure de la debarcader fluierând și gândindu-se la iubita lui. Nu purta nicio armă cu el. Turcul îl aștepta să intre în raza de acțiune a pistolului său. Dar Holobîcă l-a văzut la timp, s-a întors și a început să alerge pe o potecă de munte.
Turcul a strigat furios
„Alergi pentru viața ta?
Mizerabil necredincios
Tu, ticălos de ghiaur?”
Și a început să-l urmărească pe Holobîcă, trăgând cu pistolul după el în timp ce alerga. Plutașul nu fugea de frică. A continuat să alerge, până când turcul și-a epuizat muniția. Atunci Holobîcă s-a întors și a sărit spre el. Dar Ali avea o duzină de pumnale curbate ascunse în centura lui. Holobîcă era dezarmat. Astfel s-au luptat de la apus până la miezul nopții. Amândoi erau scăldați în sudoare. Înjunghiat în multe locuri, Holobîcă pierdea rapid sânge. Setea îl slăbea din ce în ce mai mult. Așa că trimis un strigăt deznădăjduit către casa iubitei sale din vale:
„Iubita și comoara mea,
adu-mi apă ca să-mi potolesc setea
Căci lupta e grea și cruntă
și dacă ulciorul ți-e greu
adu-mi câteva picături pe buzele tale
sau pe niște petale de trandafir”
Dar Lina nu-i recunoscu vocea de la acea distanta mare. Fata crezu că este un cocoș de pădure care-și strigă suratele. Apoi a crezut că este strigătul unei bufnițe și, după aceea, strigătul căprioarei. Acum, Holobîcă era epuizat și genunchiul dușmanului îi era la piept. Toate pumnalele turcului fuseseră rupte, așa că și el a luptat cu mâinile goale. Holobîcă l-a întrebat:
„Apelez la credința ta,
hai să coborăm pe Bistrița
și să ne împăcăm
până o să ne potolim setea!”
Ali, la fel de slăbit de sete, a fost de acord. Așa că amândoi au coborât pe coasta muntelui până la vad și apoi s-au întrebat unul pe altul cine ar trebui să îngenuncheze primul și să bea.
Turcul i-a spus lui Holobîcă:
„Jură că dacă eu sunt primul care îngenunchează să bea, nu mă vei ucide din spate”
„Îți jur că nu te voi omorî mișelește”, răspunse plutașul, — „nici eu prin trădare”, răspunse Ali.
Și, rostind aceste cuvinte, Ali a îngenuncheat deasupra apei și a băut fără oprire. Apoi și-a răcorit fața, după care s-a ridicat puternic și revigorat.
„Îngenunchează și bea”, i-a spus lui Holobîcă.
Tânărul și-a întors fața spre pădurea de pe muntele unde locuia iubita lui. Semiluna subțire a lunii noi se ridicase ca o secera de aur pe baldachinul verde adânc al cerului. Valurile Bistriţei luceau peste pietrele vadului; râul adânc reflecta miriadele de rai. Umbra lui Turk părea să se întindă peste apă, ca un pod negru. Stătea tăcut privind-ul pe Holobîcă de sub turban, cu ochii mijiți a pizmă. Apoi, în timp ce tânărul s-a aplecat să bea, turcul s-a repezit asupra lui și cu piatră i-a crăpat țeasta. Apoi î-a ținut capul sub apă până la ultima suflare.
Astfel, Holobîcă, plutașul de odinioară, a murit lângă vadul râului. Cântecele din bătrâni nu spun ce s-a întâmplat cu Lina, dar astăzi, când alți plutași străbat acele ape, par să vadă ochii ca două mici stele sclipind în adâncul râului și trupul Holobîcăi, plutașul ucis mișelește pe malul râului.