Profa mea de română vrea să trăiască

Îmi amintesc, la patru ani de la susţinerea licenţei aproape toate numele profesorilor din facultate. Doamna Vanda, Boieru, Dumistrăcel, Stoica, Poede, Ioncioaia şi mulţi alţii. Fiecare cu metehnele lui, cu bune şi cu rele, dar toţi profesori care mi-au cinstit drumul aşternut pe mai departe.

Este aproape imposibil să o uit pe doamna Vanda cu zâmbetul larg, sinceră până în adâncul sufletului şi cu o deschidere sufletească pe care odată activată nu o puteam îmbrăţişa decât cu aceeaşi deschidere senină. Fără minciuni, uneltiri, vicleşuguri.

Femeile întotdeauna au avut ceva aparte pentru taina profesorilor. Nu că bărbaţii nu ar experimenta aceleaşi trăiri, dar cu siguranţă nu la fel de adânci. Sintagma “copiii mei” suspinată printre buzele unei femei la o întâlnire “de taină” în secretariatul facultăţii, al liceului sau a şcolii, răsună altfel. E ca o îmbăţişare colectivă într-o miime de secundă la care participi fără să ştii, oriunde te-ai afla. Şi asta pentru că acea sintagma cuprinde în esenţa ei toţi copiii, elevii, băieţii deveniţi bărbaţi, copilandrele transformate în femei. Cu totii care au păşit în sala de clasă la un moment dat în evoluţia acelui profesor, şi au crescut în ochii lui, fără să-şi dea seama. Taina a fost mereu în ochii acelui om, pe care l-am întâlnit în unele zile poate mai mult decât i-am întâlnit pe părinţii mei.

E interesant sentimentul, acum, când scriu, să-mi dau seama că timp de ani de zile educatoarea, profesorii de şcoală, cei de liceu şi apoi de facultate i-am ţinut mai aproape decât mi-am ţinut familia. Acest periplu al meu şi indirect al tău, cel care citeşti aceste rânduri, au creat în paralel evoluţii şi poveşti, trăiri de viaţă, fiecare mai memorabilă faţă de cealaltă. Ceea ce nu ştim cu toţii este că amintirea copilului, a elevului, a adolescentului şi apoi a studentului au crescut şi s-au păstrat în cărţile de memorie ale acestor profesori. E fantastic să te întâlneşti cu un astfel de om şi să-ţi retrăieşti câteva momente de existenţă prin filtrul lui de memorie, care a păstrat aproape cu sfinţenie momentele pe care le-ai petrecut alături. Momente pe care, tu, uneori actor principal, le-ai uitat şi le revezi cu ajutorul lor.

Acum eu ştiu de ce le-am uitat. Le-am uitat pentru că nu am ştiut niciodată ce înseamnă să fii profesor. Am trecut nepăsător peste toate şi mi-am adunat în buzunare mărunţişuri în timp ce el, privind pe geamul cancelariei, aduna amintiri şi le depozita într-o bibliotecă greu de cuprins. În casa lui are tone fotografii proiectate pe retina minţii cu fiecare din noi, pe care le rememorează involuntar de fiecare dată când întâlneşte un bărbat cu un copil în mână, când loveşte la piaţă o plasă plină de cumpărături de o alta, când zăreşte un prunc într-un cărucior, sau pur şi simplu când revede întrarea principală a şcolii. Aceste amintiri ne leagă pe noi de acel profesor pe vecie. Sunt ca nişte fire invizibile care ţăşnesc din loc în loc şi ne ghidează către rădăcini. La capătul acestor fire sunt mulţi oameni care au fost daţi uitării. Pentru ca imaginea existenţei noastre să fie completă trebuie ca toţi cei care “stăpânesc” capătul unui astfel de fir să fie păstraţi în viaţă, pentru ca eu şi tu să rămânem în memoria colectivă aşa cum am fost odată şi cum nu am ştiut că am fost.

Un astfel de om este profa mea de română, Daniela Răducea, care trebuie să rămână în viaţă pentru că în casa ei sute de astfel de fire invizibile ţâşnesc de mulţi ani şi sunt întreţinute cu grijă pentru fiecare dintre noi, cei care am uitat de noi când eram elevi într-un liceu de provincie.

Profa de română are 45 de ani, o are pe Lucia, fata ei de 17 ani, şi vrea să trăiască. Pentru asta are nevoie de 40,000 de euro ca să plece în străinătate şi să-şi opereze o tumoră pe creier care trebuia extirpată încă de luna trecută.

Profa mea de română vrea să trăiască.

Conturi umanitare:
in RON: RO 16 RNCB 0031013990570006
in EURO: RO 86 RNCB 0031013990570007

Codul SWIFT: RNCB RO BU

CNP 2650429221201

Titular Eugenia-Daniela Raducea