Nu e loc de cuvinte mari, de bravura. Nu are nici un rost sa le inchini fraze pompoase. Se simt jenati si asta pentru ca ei stiu doar ca si-au facut datoria. Considera ca filmele si Hollywood-ul distorsioneaza realitatea. Razboiul e crunt si infiorator dar protagonistii lui nu sint nici pe departe oameni insetati de singe. Isi cauta linistea si evita pozitionarea aratatorului pe tragaci sau a glontului pe teava. Lupii Negri din Moldova s-au intors in tara dupa sase luni petrecute in Afganistan. Intr-o camaruta care tine loc de post de control in unitate, militarii proiecteaza filmul vietii lor in cautarea teroristilor intr-un mediu pe care nu se jeneaza sa-l denumeasca „iadul pe pamint”
Cautarea
„Domnul este Pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic. El ma paste in pasuni verzi, si ma duce la ape de odihna; imi invioreaza sufletul, si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau. Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de nici un rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mingiie”
Psalmul 23
***
“Am fost in permanenta intr-o continua stare de stres si vigilenta pentru ca pericolul putea aparea de oriunde. Intram zilnic in contact cu militarii americani, canadieni, afgani englezi, putini francezi”: capitanul Plasescu.
“Era un iad pe pamint. Niste locuri in care nu-ti poti imagina ca cineva ar putea trai. Niste peisaje pe care nu ti le poti creiona in minte de aici din România. Un adevarat infern pe pamint”: locotenentul Bacanu.
“Am o fetita de patru anisori care nu a inteles mai nimic din ce se intimpla acolo dar imi spunea de fiecare data cind vorbeam la telefon ca vrea sa vin acasa cit mai repede”: sergent major Grozavu.
***
Au fost plecati sase luni. Un batalion intreg. 400 de soldati români au pornit pentru a asigura pacea in Afganistan, ajutora localnicii si pentru a cauta dusman ale carui fete nu le vezi niciodata dar care lasa in urma lor dire de singe, lacrimi si disperare. Un dusman care se metamorfozeaza si caruia televizoarele ii creioneaza mereu aceeasi figura: Osama bin Laden. In termeni mult mai generici: teroristii.
In Afganistan au plecat 400 de soldati români carora nici nu trebuie sa le cunosti numele ca sa le asculti amintirile, pentru ca toti sint la fel.
E de ajuns sa te asezi cuminte pe un scaun in postul de paza al unitatii si sa asculti povestea lor. Toti au calcat cu teama acelasi pamint inselator unde minele sint la ele acasa. Au scrutat orizonturile prin lunete in cautarea pericolului.
Ingramaditi in TAB-uri, au strins in miini pustile mitraliera 545 ca pe niste iubite si si-au jurat in castile de protectie ca trebuie sa-i cuprinda pe cei dragi in brate, asa cum au facut-o la despartire, cind erau acasa.
Poate ca si-au facut o cruce cu limba in gura si au soptit un Tatal Nostru, dar sa nu se auda decit ei si Dumnezeul lor. Nimeni nu stie. Si-au aliniat in virf de glont sperantele si rugile la fel ca multii soldati care au cunoscut linistea cavoului de nisip marginit de bratele taioase ale muntilor Afganistanului.
Poate ca ai reusi sa-i diferentiezi daca ai avea timp sa le asculti tuturor povestirile si experientele. Abia atunci ti-ai da seama ca doar visele, numele rudelor, al femeii iubite si al copiilor ce asteapta acasa un soldat, un tata in viata, ii diferentiaza. In rest nimic.
Aceleasi cosmaruri, veste de protectie, munitie, echipament, un loc rezervat pe bancheta TAB-ului, aceeasi securitate si acelasi dusman.
O noua zi
„Inainte, si nu va temeti de intuneric! La lupta! La lupta razboinici ai lui Theoden. Sulitele vor tremura, scuturile vor fi spulberate! O zi scurta, o zi inrosita, si soarele va rasari!”
King Theoden – Lord of the Rings***
In camaruta mica a agentului de paza, trei Lupi Negri proiecteaza pe un perete imaginar filmul misiunii.
Capitanul Plasescu (dur si aprig) locotenentul Bacanu (lejer si vorbaret) si sergentul major Grozavu (melancolic, ochii pierduti in amintiri. Dar niciodata moale). Isi cauta cuvintele si sint mindri ca au reusit sa ajunga pentru a doua oara in Afganistan:
Orice militar care nu merge intr-o misiune nu poate aprofunda cerintele NATO. Nu a fost o experienta usoara. Am fost in permanenta intr-o continua stare de amenintare si riscuri. Capitanul Plesescu nu a vrut sa se aseze pe un scaun. Rare au fost momentele in care m-a privit in ochi. Ma gindesc ca poate nu dorea sa descopar lucruri care nu puteau fi spuse. Cu och
ii pironiti intr-o pata de pe tavan, ca si cum ar fi stat de vorba cu un superior, marturiseste ca aceasta misiune a fost mult mai dificila decit cea anterioara. Pe soldati nu ai cum sa-i scoti din universul lor nici daca ai vrea. Acelasi limbaj dur, direct si la obiect in viata de zi cu zi. Esenta. Nimic mai mult: Am asigurat paza in jurul aeroportului Kandahar si am fost alerti in caz de atac.
Zi de zi, principala amenintare erau dispozitivele radio telecomandate de la distanta care au fost din plin utilizate de insurgenti in perioada alegerilor locale si parlamentare. Bubuiau in orizont si cutremurau cerul cu vapai de foc. Pericolul se ivea la orice colt de strada, rula cu viteze mici pe patru roti. Incet. Sigur. La tinta. Inaintea blocajelor pe strazile principale putea sta pitit in geamantanul unuia cu turban sau poate a altuia, oricum toti erau la fel. Se simtea pericolul in aerul arid si uscat, in praful ce-ti ineca simturile si-ti biciuia retina la fiecare rafala ca o lovitura de perie de fier .
Imi spun ca pentru misiunea aceasta au avut nevoie de o calire fizica si psihica prealabila. Nici n-ai putea sa spui ca aveau nervi de otel. Ar fi anormal. Rigiditatea si imobilitatea sint mereu sanctionate in astfel de medii. Stresul si atentia permanenta le intindeau neuronii ca pe niste bucati de guma pentru a elibera abia inspre seara mintile, in urletele ei tacute care se loveau de peretii capului. Periodic. La timp fix. Exact in acelasi punct. Intocmai unei picaturi chinezesti.
In patul de campanie din baza KAF isi adunau gindurile si visele speriate de realitatea cruda si rece. Le adunau laolalta si, poate, multumeau cuiva ca, dupa misiunea ce a trecut, au intrat pe picioarele lor in cortul de campanie cu un zimbet in coltul gurii.
Au trecut si peste azi teferi.
Pregatiti-va pentru ce e mai greu
“Daca va gasiti singuri… calarind pe cimpii inverzite si cu soarele stralucind pe fetele voastre… nu fiti speriati. Pentru ca deja veti fi in Elysium, si deja veti fi morti! Fratilor… ceea ce facem in viata… are ecou in eternitate.”
Generalul Maximus – Gladiatorul
***
“Nu stii niciodata cind iesi din baza daca te mai intorci, dar iti pui in gind ca trebuie. Pentru toti cei care te asteapta acasa.” Intr-o margine de scaun rece, cu ochii tremurinzi, ca al unui miop ce cauta lumina intr-un cosmar mult prea adinc, mi se destainuie sergentul major Grozavu .
Acesta era crezul lor. Poate o a doua rugaciune. Trebuie sa ma intorc la baza viu. O data pentru cei dragi si a doua oara pentru ca trebuiau sa termine misiunea.
“Incercam sa ne detasam de ceea ce era in jurul nostru si sa ne impunem ca totul va fi bine si ca noua nu ni se poate intimpla nimic.”
Cea mai grea misiune pentru toti Lupii Negri a fost misiunea Team Spirit.Trei zile au scotocit o zona desertica la 60 de kilometri de baza KAF. Capitanul Plasescu, in pauzele de povestit nu si-a rupt ochii din tavan. “A fost o operatiune aero mobila in care am avut in subordine militari americani si doua companii de ANA (n.r. Armata Nationala Afgana). A fost dificil din cauza conditiilor grele, furtuna de nisip noaptea, dupa care ploaie, deplasari in desert dupa care mars. Am scotocit niste munti in cautare de…”, “Teroristi” zic. “Insurgenti” imi bareaza capitanul. Insist: “Deci teroristi pina la urma.” Raspunsul e decisiv la fel ca si capitanul: “Da. Insurgenti talibani”.
Mereu acelasi capitan Plasescu. Scurt. La obiect. Direct. Crud. Nimic mai mult. Raspunsuri care porneau asemenea gloantelor din teava unei mitraliere pentru o misiune care se dorea dusa la bun sfirsit.
Au scotocit fiecare centimetru patrat din grotele sapate in pintecele muntilor, si-au auzit gindurile in marsurile interminabile in marea de liniste a desertului. Si-au scaldat picioarele in nisipul cald, pe alocuri rosu, apoi galben. Au chinuit pamintul sub greutatea echipamentului.
“Imaginati-va ca pe linga pusca mitraliera mai purtam vesta si casca, care aveau 22 de kg si se mai adaugau inca 8 kg cu armamentul. Pe toate le duceam in spate. Tot ce aveam nevoie pentru a supravietui trei zile in conditiile de acolo. Era infernal.” Au cautat insurgentii in gifiieli de oboseala si printre picuri de transpiratie. Au scrutat fiecare centimetru de creasta a muntilor si de desert care a inghitit, macinat si transformat in fire fine de urzeala utilaje, armament si vieti omenesti.
O intreaga istorie: “Am intilnit in drumul nostru resturi de vehicule dupa razboaiele anterioare cu rusii. Blindate distruse lasate in urma.”
Aievea, ici colo, ca dintr-un decupaj de film hollywoodian, tancuri ruginite, izbite de proiectile odata nervoase, armament parasit, monstri de otel infrinti. Numai mortii disparusera ca din senin. Toate cazute parca din cer si apoi cusute, macinate usor in tacere si nisip. Imagini de apocalipsa cu masini deschise din pintece ca niste flori imbobocite, contorsionate de miini nevazute intr-un zgomot infernal, innecat de fumul flacarilor si al bombelor.
Ei au gasit cerul senin. Era liniste peste un cimp unde acum citiva ani tipetele ranitilor si ale muribunzilor se amestecau cu fluieratul asurzitor al obuzelor, piriitul infernal al gloantelor pe teava unui automat. Toate mestecate de huruitul senilelor si motoarelor blindatelor. Era liniste. Si ei cautau inamicul. Si totusi nu au gasit nimic. Nici urma de taliban sau terorist. Dar nu le-a parut niciodata rau ca nu si-au incrucisat cararile. Lupii Negri sint de parere ca televiziunea si cinematografia creeaza o imagine distorsionata despre razboi.
„Au impresia ca e ceva spectaculos, ca e multa adrenalina. Este dar nu-ti doresti niciodata sa apesi degetul pe tragaci. Nimeni nu s-a facut militar ca sa omoare. Noi eram acolo ca sa protejam zona, sa intervenim in caz de pericol, nu sa ucidem oameni.”
Timp de sase luni Lupii Negri, in misiunile lor, nu au avut cartus pe teava. Nu a fost nevoie. Asta nu ii face mai putin luptatori sau adevarati soldati. Si chiar daca nu imi recunosc in fata sint sigur ca nici nu-si doreau sa-si zguduie trupul sub reculul unei pusti mitraliere in ochirea inamicului. Li se vede in cuvinte si in ochi asta. Pentru ca un singur cartus descarcat precede pe un altul si apoi altul pina ce incarcatorul se goleste si urmeaza un alt incarcator si totul devine un cosmar din care nu mai poti iesi. E ca un ropot. Nu-ti doresti sa intilnesti pe nimeni, sa ramii doar tu singur desi eram in cautarea inamicului.
Oameni si arme
Kalasnikov. Cea mai intilnita si uzata arma de catre trupele insurgente. 60 de cartuse in incarcator. Raza de actiune: 1800 de metri. Tinta sigura: 1200 de metri. Functioneaza foc cu foc, foc automat cu 3-5 gloante pe secunda.
Pusca automata 545. Arma de asalt utilizata de armatele NATO. Prevazuta cu sistem de ochire, pat rabatabil, 30 de cartuse in incarcator.
Grenada de mina cu defragmentare. 500 de grame, 100 de mm diametru. Distruge pe o raza de 25-30 de metri.
Guns don’t kill people. People kill people.
***
“Noi nu am indreptat arma niciodata inspre localnici. Se poate sa fie asta un alt motiv pentru care nu au incercat la noi. Aveam transportoare 77, si ne asemanau cu rusii. Poate si de asta ne ocoleau si nu am avut probleme. Le era frica de noi presupun.”
Cei trei soldati, la fel ca intreg batalionul, sint foarte mindri de armamentul din dotare. Nu s-au simtit niciodata inferiori americanilor. Nici macar atit de rivnitul si laudatul Hummer nu a impresionat atit de mult. Securitatea si siguranta românilor a ramas mereu in pintecele transportoarelor noastre blindate 77.
“Am avut noroc ca nu am fost implicati in schimburi de focuri. Americanii erau cei care cadeau in bucluc. Am mai apelat si la Humwee-urile lor cind nu faceau fata transportoarele noastre”.
Capitanul Plasescu s-a mai dezmortit un pic si s-a oprit din jocul de picioare menit sa incurce frigul. “Zona noastra de interventie a fost destul de intinsa.” Militarul se apleaca, imi cere agenda pe care imi notam datele si incepe sa scrie cu voce tare. “Ca sa intelegeti mai bine si sa nu gresim, bineinteles” si-mi arunca o privire sigura, taioasa. “Am asigurat paza in jurul aeroportului Kandahar si am realizat misiuni de supraveghere in aria de responsabilitate a zonei Batal. Din aceasta zona faceau parte doua districte Daman si Dand. Fiecare cu localitatile lor.”
Isi scuza scrisul si continua consultindu-se cu cei doi colegi: “Deci cele mai mari localitati: Districtul Daman: Mowmand, Mandi Sat, Manjyai Kalay si districtul Dand: Kalantar Kalay, Belanday, Chuplanay. Imi returneaza agenda si pixul. Ia din nou pozitie de drepti asteptind sa lansez noi intrebari.”
In transportoarele românesti intra cite 9-10 soldati. Se poate si mai multi. De-a lungul drumului stau inchisi in cutiile de fier care se infierbinta aprig in zilele calde de-ti simti plaminii luind foc de fiecare data cind inspiri.
Lumina de afara scalda interiorul prin doar doua geamuri: unul la sofer si celalalt la comandantul de utilaj. In rest, cutite de lumina taie aerul fierbite si obrajii soldatilor ca niste baionete albe ce strapung blindajul prin cele citeva gauri cunoscute in limbajul de specialitate: creneluri.
Citiva centimetri de lumina atit cit sa-ti scoti arma si sa tragi in caz de atac. Sau ai putea sa-ti scoti ochii si sa-ti privesti in direct destinul ca prin lentilele unei perechi de ochelari imaginindu-te in cinematografele 3D. In tot acest timp imagini din viata ti se deruleaza pe un alt tambur, pe o pelicula de film care merge in paralel si se proiecteaza pe unul din peretii mintii.
In trecut un transportor a incalecat o mina care i-a mistuit maruntaiele blindate si a ucis un soldat român afla in misiune. Lupii Negri au scapa de astfel de incidente. Intr-o noapte insa asupra bazei lor au avut loc atacuri cu proiectile reactive. Isi amintesc fiecare decupaj de imagine. “Eram cu totii in pat. Au lovit de doua ori. Le auzeam cum spinteca cerul. Inainte sa ajunga vijiie puternic.”
Au explodat undeva in baza dar nu au fost raniti. S-au dus in buncare unde s-au inarmat si au intervenit cu patrule. Din noaptea aceea nu au mai fost zguduiti atit de puternic.
Oazele de saracie
In cele mai multe misiuni soldatii români evaluau si, in colaborare cu partenerul american si seful de trib al satului, distribuiau ajutoare copiilor si adultilor. Aveam o relatie foarte strinsa cu localnicii si cu sefii de trib.
Saptaminal, militarii erau invitati sa participe la adunarile mari din localitati, la suri. Aici soldatii erau tratati cu ceai negru si uneori chiar cu bomboane. Echipa statea mereu pe jos, pe covoare si seful de trib la masa. Exista un interpret civil afgan angajat de trupele americane ca sa ne intelegem. Oricum experientele anterioare i-au calit pe soldati si i-au invatat un limbaj al semnelor. In misiunile lor de impartire de ajutoare, prin satele din zona, copii erau cei care oglindeau starea generala de spirit din sat.
Colonelul Bacanu intervine cu ochii lui caprui inlacrimati de la resoul aprins ce i-a batut in fata si cu barba scurta. Foarte scurta. Tinara: “Ne dadeam seama de la inceput de la copii daca eram bineveniti in zona sau nu. Daca ne faceau din mina era ok, daca aruncau cu pietre era evident ca nu ne doreau acolo. Pe copii nu ai cum sa-i minti. Ei sint puri. Ce aud acasa fac afara. “
Sergentul major Grozavu zimbeste cind aude de copii. Toata vremea cit a stat in Afganistan un pui de om de 4 anisori din România il chema acasa de fiecare data cind vorbea la telefon. E vadit emotionat de amintirile si imaginile rememorate acum cu oamenii din Afganistan.
***
“Copiii cereau dulciuri, pixuri, tot felul de nimicuri”: sergent major Grozavu.
“Nu au nimic domnule, nimic. Niste case din lut. Niste pereti ridicati cu miinile. Pai ce chirpiciul e lux. Si deasupra cerul si stelele. Nu au acoperis. Satele sarace unele nu aveau nici macar ciusmele pentru apa potabila. Traiau in niste conditii de neimaginat. Razboiul i-a adus in situatia asta. E terifiant”: colonel Bacanu.
“Zona e in reconstructie si am ramas placut surprins de faptul ca de la prima misiune pe care am avut-o acum am observat rezultate si ca reconstructia zonei a inceput”: capitan Plasescu.
***
In razboi, ranitii se numara. Ranitii sint un procent. Victime colaterale. Pentru unii nu mai conteaza numele, virsta, sint niste cifre insiruite pe niste liste care asteapta in fata unui telefon. A unui om care, dupa atita razboi si bombe aiuritoare, s-a transformat in ajutorul unui calau.
E omul care vesteste moartea. Asta ne-a invatat istoria crunta a razboiului, cinematografiei si televiziunii.
La televizor, se vorbeste de raniti si morti dupa care se trece la stiri mondene. Spui un Doamne-fereste si schimbi canalul. E ritmul lumii pe care nu-l poti opri. Dar gindeste-te ca intr-un alt colt de lume, undeva intr-o sufragerie sau dormitor, citeva inimi cutremura piepturi de fiecare data cind imagini cu soldati implicati in schimburi de focuri apar pe micul ecran. Tresar cind stiu ca o bucata din ele se afla acolo. Si mereu, mereu isi spun in gind ca un crez: “Numai la noi nu”.
Acesti oameni nu schimba niciodata canalul si asteapta mereu un telefon si o voce calma care sa le sarute urechea cu un: Am ajuns acasa.
FOTO: Cu amabilitatea Ministerulului Apararii Nationale
Aspectele tehnice nu-s ok. 🙂