Integrarea pe ulita

Au uitat de mult ţăranii să se adune cu mic cu mare în Poiana unuia mai înstărit, ca să puie ţara la cale. Să citească în gura mare ziarele şi să-şi dea cu presupusul. Acum fiecare gîndeşte pentru sine şi fiecare înţelege cîte ceva din schimbare şi integrarea în Uniunea Europeană.

Boca… boca, boca… boca, Tarzan trage la căruţa care scîrţîie pe la toate încheieturile. E armăsar tînăr şi, Doamne, fereşte, de-l scapi pe stradă că ăla eşti, te rogi de el şi nu se mai întoarce. Romică, neam de rom din tată-n fiu, strînge mîndru hamurile în mănuşile găunoase şi-şi freacă firele lungi şi subţiri, negre-corb, ale musteţii. Merge cu sacul de grîu la moară că al lui Radu din deal vinde cu 4 mii kila de făină şi la moară iese mai ieftin cu 500 de lei la kilogram. În Bosia bate un frig de ţi se încovoaie oasele şi te opinteşti din plămîni ca să scoţi aerul afară. Gerul ţi se caţără pe obraji, îţi usucă ochii şi-ţi crapă buzele, iar mai apoi, dacă vede că nu ai mănuşi, se lasă alunecînd pe haine în jos şi îţi taie cu precizie de chirurg buricele degetelor şi se strecoară sub unghii ca să-ţi roadă carnea caldă.

“Nu vine nimeni la noi ca să ne dea de bunăvoie. Trebuie să mergem noi la ei ca să ne milogim după ajutor. Asta e Europa, ajutor” – bolmojeşte ţiganul cuvintele între fălcile mari şi îmbujorate, după care le scuipă cu un fum înnecăcios de ţigară. “Dar pe noi nu ne ajută nimeni. Spun că fac, că dreg, da de unde, şi să ştiţi de la mine că noi ţiganii sîntem mai isteţi decît românii. Păi, dacă erau ei la Bucureşti în locul lui Băsescu, nu mai aveam nevoie de Europa, ci ea ne cerea pe noi.”

Isteţimea lui Romică stă într-o pedală de frînă a unei Dacii moarte de mult, care, apăsată acum cu piciorul drept, îţi opreşte căruţa imediat. “Asta e bună în oraşe” – rînjeşte mîndru căruţaşul – “n-ai să vezi neam de neamul românilor să aibe aşa ceva la căruţele lor, numai noi.” Tarzan se opreşte fără frînă de picior în faţa morii, direct în buza monstrului de fier, care mestecă de zor porumb şi grîu. “Băi, nea Vasile, uite, spune şi tu omului, dacă eram noi ţiganii la conducere dacă nu era mai bine şi ne primeau ăştia în Uniunea Europeană.” “Da, da, ţigane, dacă ar fi toţi ca tineeee… nu ar mai fi caietul la datorii plin de nume, eheeeii…”

E mare ţigăneală

Despre nea Vasile poţi spune că e înstărit şi are gospodărie mare. Moară, doi cai şi trei viţele, găini, curci, porc. “Ce ştim noi, domnule, despre Uniunea asta?”… în grajd un iz puternic de vită, paie şi frig de înţeapă nările… “mai nimic nu ştim. Am înţeles aşa: că tot pămîntul ăsta care este de muncit nu se mai dă de la noi se dă de la America şi dacă eşti întovărăşit cu mai multe persoane se face asociaţie cu inginer şi ştampila primăriei. Dă America subvenţia.” Pe taburetul mic nenea Vasile îşi mişcă ritmic mîinile pe ugerul roz al vacii din care ţîşneşte lapte crud. Aburii ies din găleata de email verde şi din nările umede ale animalului.

A auzit el că dacă intrăm în Europa o să trebuiască să dea o parte din lapte la stat, dar pînă atunci scapă de vite. Animalul tresare speriat de aste vorbe, ţăranul nu-şi pierde cumpătul. “Stai, Sando, cu tata că nu te dau pe tine… pe ailalte, tată” şi rîde îmbufnat, încet, în căciula de lînă, parcă să nu-l audă viţica.

Nici nevastă-sa nu e prea hotărîtă din pragul grajdului dacă să aderăm sau nu: “Uniunea Europeană ce poate să fie, un ajutor din partea Uniunii Europene, asta e, a împrumuturilor, a banilor, a băncilor de investiţii. Asta ajută pe toată lumea. Pentru ajutor intrăm noi. Pentru calamităţi mai mult că nu ne dă nimeni şi atunci ne ajută ei. Eu cred că intrăm cu un ajutor din partea lor pentru un împrumut. Dar, ca să ne dea, trebuie să ne milogim pe la ei pe la uşi, că nu ne dă cu una, cu două. O să fie mare ţigăneală că toţi or să vreie fonduri din alea.”

Femeia din staţia de autobuz

“Nu cunosc aşa ceva. Nu cunosc ni’ca despre Europa.” „Dar la vot aţi fost?” „D’apoi cum să nu fiu!” „Şi pentru ce aţi votat? Ce aţi aşteptat de la cei care au spus că trebuie să aderăm. O să fie bine, rău?” „Da, da, da. Păi, e bine… D’apoi eu de-acum îs bătrînă, e bine. E mai greu pentru tineret, dar eu de-acum babă la 70 de ani. Dar dacă ne primesc ăştia, o să fie mai bine pentru cei tineri. Nu cunosc, eu de unde să ştiu!” „Dar nu ascultaţi la radio, nu vă uitaţi la televizor?” „Vai de mine cîte spun la aparate şi nu se adeverează. Am auzit că nu ne mai lasă să tăiem porcu’ că cică trebuie băgat la curent, dar eu am nepoţi, ei ce mai călăresc de Crăciun? E prostie, domnule. Cum să electrocutezi porcu’, cine a mai auzit aşa ceva? Ţigăneală domnule, şi alta nu.”

Glasul Holbocăi

Printre uliţele întortocheate ale oricărui sat din ţara asta, în iarna lui 2006, o mare parte din ţăranii nevoiaşi îşi încălzesc palmele şi ciorapii de lînă pe sobe ce înghit în gurile lor coceni în flăcări, dezghiocaţi de cu toamnă, şi îşi luminează bătrîneţile cu lămpile de gaz, că factura la curent vine de fiecare dată prea mare, oricîtă economie s-ar face.

Cîinii latră în trei labe de frig, la hornul care nu mai pufăie a fum, şi mîţele nu mai fugăresc găinile prin ogradă că înaripatele mult prea costelive de la atîta dor de boabe de porumb au uitat să fie sprinţare.

La fiecare poartă ce se deschide către o casă umilă din Holboca, miroase a bătrîn împăienjenit şi aţintit pe divan de nevoile şi grijile de zi cu zi. “Nu ştiu ce să zic. Nu am idee. Ce am înţeles că e şi bine, e şi rău. Sînt nişte condiţii pe care nu le putem îndeplini. Acolo e vorba de aparatură mai performantă, la noi nu. Acolo sînt bani mai mulţi, la noi mai puţini. Eu cred că dacă noi intrăm, o să ne dea şi nouă că ne văd săraci ca vai de noi. Uitaţi şi dvs., stăm ca nişte ţigani, aşteptăm ajutor de la Primărie pentru lemne că nu mai avem voie să tăiem din pădure şi noi vrem în Europa…”

Bătrîna are două văcuţe de pe urma cărora are bani să cumpere o bucată de pîine pentru ea şi grăunţe şi îngrăşămînt pentru ele. Îşi pune speranţele în vîrf de poartă şi în numele lui Dumnezeu că odată cu intrarea în Europa îi dă primarul cu fonduri o mulgătoare, că bătrîneţile i se joacă cu degetele tremurînde şi nu mai poate strînge ugerul dimineaţa cum îl strîngea odată:

“Eu am înţeles că trebuie toţi să fim unul pentru unul, să ne aliem cu dînşii, cu ăştia, cu americanii, aşa, şi să îndeplinim nişte condiţii mai ales cu aparatura asta care e aşa de veche la noi. V-am mai spus, eu nu am mulgătoare. Chiar dacă o să fim în Europa tre’să muncim şi să ştiţi că la noi în ţară pune lumea osul la treabă. Numai hoţii şi ţiganii stau degeaba.” Nemulţumirea

„Mie nu-mi place că noi o să mîncăm E-urile altora. Toate rezervele de război ale ţărilor din Uniune şi din America ni le aduc nouă ca să le mîncăm că nu mai sînt bune, că parcă noi sîntem gunoaie.”

Cu boii prin Europa

La cîteva case mai la vale, în faţa unei porţi grele de metal, între vorbele a doi ţărani acoperiţi de un lătrat răguşit de cîine, Uniunea Europeană pare să fie o gustare privită din vitrină la care nevoiaşii îşi dau cu părerea de-o fi bună, de-o fi rea: “Ce ştii şi matale, atîta ştim şi noi. Am înţeles că ne cumpănim. Nu se ştie dacă e bine. Ce crezi că o să lingem miere şi o să bem lapte? Da’ de unde, Ghiţă, n-o fost bine înainte, n-o să fie nici acuma. Ce Uniune ne trebe nouă?! Noi trebuie să muncim pentru noi, nu pentru alţii. Or să vină ca turcii să ne ia şi haina de pe noi, o să rămînem precum puradeii ăia la colţ de stradă cu o mînă întinsă.”

Unu-doi, unu-doi, îşi mişcă ciubotele a frig pe gheţuşul de pe stradă şi-şi potrivesc serios cuşmele de blană pătate şi vechi de cînd lumea. Îi suduie la capăt de ţigară pe cei care au mîncat pămînturile şi au pus lanţuri pe roţile tractoarelor.

“Mai bine făceam cum a zis domnu’ Iliescu: să se dea jumătate de hectar la toată lumea. Dacă era Iliescu, acu’ ne primeau mai repede în Europa. E un om deştept, ştie să vorbească cu fiecare. Acuma Uniunea e un colhoz. Intrăm în Europa cu Băsescu ca nişte ţigani în carul cu boi. Hai, hai, hoa, hoa. Hoa isaaa hoooo. Păi, se poate? Cine ne primeşte pe noi? Na, spune şi matale!”